Tu ce pierzi?

Eu nu am ce pierde
Cristian Tudor POPESCU
27 mai 2010


Dacă ar fi fost numai foamea, deşi învăţasem bine ce înseamnă să mănânci ceai cu ce ai, n-aş fi ieşit în stradă în decembrie '89. Dacă ar fi fost numai frigul, l-aş fi îndurat în continuare. În întuneric pot sta ore în şir. Ceea ce m-a scos din minţi a fost imaginea perpetuă a lui Ceauşescu vorbind pe ecranul televizorului alb-negru Temp 6 al maică-mii. De mult nu mai auzeam ce spune. Ascultam doar hârâitul vocii, ca pe un mârâit de animal.
La fel mi s-a întâmplat marţi noaptea cu Traian Băsescu. Minute în şir n-am perceput niciun cuvânt - nu-i vedeam decât rânjetul de deschidere al discursului şi nu-i auzeam decât vocea, ironică, cinică, ameninţătoare, inventând în fiecare clipă justificări pentru mizeria şi frica din ţară. M-am cuplat brusc când l-am auzit spunând: "Eu nu am ce să pierd". Acum sunt calm şi pot să analizez propoziţia asta, atunci, pe loc, cred că am înjurat înspăimântător. Deci, domnul preşedinte al tuturor românilor nu are ce pierde. Corect. E plantat la Cotroceni până în 2014. Progeniturii sale EBA nu i se va tăia 25% din fondul pentru cosmetice şi pantofi. Cealaltă e bine aranjată din "vânzări anterioare". Ceva îmi spune că Elena Udrea nu va ajunge să-şi câştige existenţa tricotând sau dând cu mopul. Şi atunci, ce să piardă domnul preşedinte? Că România ar putea ajunge un haos violent, în care să fie devastate magazine, bănci, administraţii financiare, în care oamenii să-şi dea în cap unii altora pentru o bucată de pâine, ce-l priveşte pe domnul Băsescu? (Aici, domnul preşedinte ar replica, probabil, numindu-mă din nou "propovăduitor al Apocalipsei", ca astă-toamnă înainte de vot, când zicea că România n-are treabă cu criza). Ori acceptaţi să strângeţi cureaua până la leşin, ori, dacă nu, o să fie şi mai rău. Alegerea dumneavoastră. Eu n-am ce pierde.
Da? Păi, atunci, de ce nu mai faceţi un referendum, dragostea dvs., ca ăla pentru împuţinarea parlamentarilor cu care aţi câştigat alegerile? De ce nu vă întoarceţi la popor ca să întrebaţi: Vreţi salarii cu 25% mai mici pentru bugetari? Vreţi pensii mai mici cu 15% pentru pensionari? Nu mai doriţi încă un rezultat de peste 80% care să cereţi a fi aplicat de îndată?
Vorbeşte d-l Băsescu de cancerul din buget. Că peste 60% din buget se duce pe salarii şi pensii. Alaltăieri aflase cifrele astea, de la servicii? Le-a spus românilor acum câteva luni că, dacă va fi ales preşedinte, va tăia pensiile şi salariile, că altă cale nu există? Păi, nu, domnia sa repeta la nemurire că desfiinţarea unei camere a Parlamentului e cheia redresării României. Şi, ce-i drept, s-au găsit destui buimaci care să-l creadă.
Nu vorbeşte însă domnul Băsescu de cancerul din PDL. De camarila zâmbăreaţă şi prosperă, adunată ciorchine în jurul manikinului Boc, adusă şi menţinută la putere numai de domnul Băsescu, care a ajuns să o concureze la corupţie pe campioana PSD. Şi Videanu, şi Berceanu, şi Udrea ar surâde şi ar răspunde într-un glas, într-o remarcabilă unitate de viziune cu domnul preşedinte: "Nici noi n-avem ce pierde". Udrea vrea acum despărţirea politicii de afaceri pentru membrii PDL. Acum! După ani de zile în care s-au îmbuibat din banii statului. Acum, când trebuie prostiţi în mod solidar pensionarii, că se sacrifică şi miliardarii. Până ieri nu era nicio problemă la umflat contracte cu statul cu toptanul. Iar domnul Băsescu nu poate decât să spere că "nu vor fi aplicate standarde duble în procesul de restructurare", adică să fie jupuiţi amărâţii fără protecţie politică şi să huzurească în continuare amicii PDL.
"Trebuie să înţelegem că nu mai merge cu minciuna", mai spune d-l preşedinte. Deci, până acum a mers. Oare de ce? Este exact tipul de frază pe care a rostit-o Ion Iliescu periodic, ani în şir, ca să dea impresia că muştruluieşte baronii PSD: "Aşa nu mai merge, tovarăşi".
Şi ce se va întâmpla dacă "există o opoziţie insuportabilă, o presiune socială insuportabilă"? "Sigur că nimeni nu poate deveni duşmanul propriului popor. Şi nu avem decât să nu realizăm cele ce ne-am angajat". Deci, domnul preşedinte e gata să renunţe la tăierile de cheltuieli, să împingă România în mod conştient pe un drum şi mai rău, dar că guvernul Boc ar trebui să plece nici nu concepe. Ca să nu mai vorbim de propria-i demisie. Spre deosebire de sutele de mii de români cărora nu le va mai rămâne decât să se uite noaptea la televizor, domnul preşedinte nu va ajunge şomer, deşi domnia sa anunţă că "am toată noaptea la dispoziţie".
Nu-mi mai rămâne să spun decât că nici eu nu am nimic de pierdut. Dacă n-o să mai am bani de benzină, o să merg cu metroul sau pe jos. Dacă n-o să mai pot plăti ca să joc tenis, o să alerg prin parc. Dacă n-o să-mi mai pot cumpăra dvd-uri, o să mă duc, ca pe vremuri, la Cinematecă. Sunt gata să trăiesc din nou la nivelul de viaţă pe care îl aveam în 1989, nu mi-am pierdut antrenamentul.
Cu o singură condiţie, aceeaşi care îmi intrase în cap şi pe atunci, când mă uitam la televizor.